MARIANA ȘI GEORGE

Stăm la o masă mică, la o cofetărie unde ne străduim amândouă să mâncăm câte o prăjitură. Mai e o oră până termină George terapia, iar Mariana a acceptat să îmi spună povestea ei și a băiatului ei.

Dar pofta piere pe măsură ce Mariana povestește.

Îmi e greu să înțeleg. Mă uit la ea cu interes jurnalistic dar și de mamă. Și de om trăitor pe aceeași planetă. Și de creștin care vrea să își cunoască aproapele.

Te-ai aștepta ca, la 11 ani de la diagnostic, să se fi liniștit. Să fie mai împăcată cumva cu situația. Dar nu e. Ochii ei negri devin lucioși, dar nu plânge. Lacrimile nu se formează.

Mariana are 44 de ani. Transmite liniște și zâmbește, dar sentimentele ei și lupta interioară ies la suprafață curând.

Oare de ce are George autism sever? De la ce? Care e cauza? Cum a fost posibil?

“Unii îmi spun că poate fi un blocaj. Căci până la 4 ani, el era… aproape normal. Adică zicea mama, tata, cunoștea pe tataie, pe toți prin casă. Dar, de la cearta aia cu soțul meu, poate că el s-a șocat, a plâns mult și după aia nu a mai vorbit”, povestește Mariana.

George împlinește 15 ani anul acesta, iar viitorul este tulbure și imprevizibil.

“Nu zice nimic?”, întreb eu aiurea.

”Nu. Nimic. Acuma, cu terapia asta, nu știu ce să zic… A început acum două luni, e foarte scump, dar trebuie să încercăm. Parcă-parcă îl simt că are așa, un fel de dorință să zică ceva, dar tot nu zice.”

Lingurițele de plastic se plimbă prin farfurii. Eclerul meu are o crustă cam tare. Mariana are o prăjitură roz cu fructe deasupra. Dar gândurile fug în altă parte.

“Sau poate fi ceva de la naștere?, continuă ea cu presupunerile care o rod de atâta timp.

Ochii Marianei sunt fixați undeva în spatele meu, în gol. Oftează. Încerc să o scot din starea asta.

Chiar nu poți să ști… Dar poate fi genetic?..

Mai schimb vorba ca să se mai odihnească. Dar discuția se întoarce la George.

Face 15 ani în iulie. Și ce o întristează cel mai tare este că nu știe ce-o să facă el mai încolo. Se topește de iubire și de grijă.Dar o simt și luptătoare și cu o dâră de speranță de care se agață ca să poată merge înainte.

„Acuma, hai, că merge la școală, stă cu mine și bunică-sa, mă fugărește tot parcul Moghioroș că-i place mult să se plimbe. Râde când își aduce aminte – Măi, George, nu mai merge așa repede că nu mai sunt așa tânără ca să mă țin după tine. Și el atunci mă așteaptă. Înțelege.

Dar ce-o sa facă el mai încolo?..”

“Taică-su ce face, ce zice?”, întreb eu cu speranță.

Aflu că au divorțat din 2010. Nu se mai înțelegeau deloc. Dar totuși nu i-a uitat și mai vine să îi vadă. Stă cu George doar 5-10 minute. Apoi primește mesaje pe telefon și zice ce trebuie să plece.

Mariana râde amar.

“I-am zis – măi, când vii, stai și tu cu el mai mult, încearcă și tu să te joci cu el sau ceva, că doar nu ai venit să mă vezi pe mine… “

Îi cumpără haine și mai face cumpărături, dar nu stă mult cu el. Nu stă. Nu poate.

George nu face nimic singur. Îl încalță și descalță bunica. Maică-sa îl spală și îl îmbracă. Tot ea merge cu el peste tot – îl duce la școală, îl ia, merge de două ori pe săptămână la terapie.  Cu autobuzul. O deranjează că oamenii se uită lung la ei. George e mai ciudat, explică Mariana, mai râde sau se mai agită iar oamenii se uită urât. Se simte judecată și stigmatizată.

Ochii Marianei se fac iar de sticlă dar lacrimile tot nu ies.

Mă uit la ea și nu vreau să o las să vadă emoția și empatia.

E o femeie puternică pentru că nu are încotro.

De ce George? Nu știe nimeni.

Iar eu mă întreb – de ce ea? De ce duce ea așa o cruce grea?, cum se spune în popor.

Timp de cel puțin 10 minute Mariana îmi povestește cât de greu îi este să îi taie unghiile, pentru că el nu stă. Nu vrea. Își trage mânuțele. Când era mai mic, l-a ciupit puțin cu unghiera, din greșeală, căci nu stătea cuminte. De atunci e și mai speriat.

Când era mai mic, dormea adânc și reușea să-i taie unghiile în somn. Dar acuma, cum se apropie, se trezește, se uită la ea și trage mâna.

Învățătoarea a acuzat-o că nu îl îngrijește. Așa că Mariana i-a dus ei forfecuța de unghii ca să încerce și ea. După câteva încercări nereușite, educatoarea a renunțat și a trebuit sa-i dea dreptate.

“Nu vreau eu să fie băiatul meu curat și îngrijit?? Dar dacă nu vrea, cum să fac?

El nu știe să spună ce simte, ce vrea sau ce nu vrea…

Mai mă împinge sau mă mai mușcă și fuge.

Ce bine-ar fi să știu măcar ce gândește… Adică, eu îl înțeleg, dar uneori are niște reacții pe care nici eu nu le bănuiesc”.

Ne ridicăm de la masă și mergem să îl luăm pe George de la terapie.

Mă bucur să îl cunosc și eu.

E un băiat frumușel, cu ochi frumoși și dacă nu ai știi că are un diagnostic de autism ai putea crede că e doar timid.

Dar dialogul nu există. Îl salut, nu se uită la mine. Mă ocolește încet și se duce direct la mama lui. O trage de mânecă. Vrea să plece acasă. Nu scoate niciun sunet. Doar gesturi. Se agită, merge singur câțiva pași pe alee și revin la mama lui.

“E băiat frumos!”, exclam eu când George apare pe poarta centrului de terapie.

Mariana se uită la el cu ochii plini de iubire.

Adaugă încet – da, el e cuminte. Dar uneori se enervează și mă mai mușcă…

Mergem în parc. E frumos afară și văd că George se destinde. La început, merge ținând-o pe mama lui de gât, frumos, doar ca un sprijin moral. Apoi, se desprinde de ea. Se simte în siguranță, știe aleile și merge singur înainte.

I-am adus plastilină colorată. Domnișoara terapeut a sfătuit-o pe Mariana să-i ofere ocazii de a-și folosi mâinile, degetele mai precis, ca să își dezvolte mușchii pe care altfel nu și-i folosește prea des.

Îi place mult și mă bucur. Desface fiecare borcănaș și studiază tactil conținutul. Plastilina este moale, plăcută și ne trezim ca ne jucăm toți trei. Ne întoarcem puțin în copilărie și e așa de reconfortant.

Ne despărțim la intrarea în blocul lor. I-am dus acasă cu mașina și lui George i-a plăcut mult. Avea un zâmbet abia schițat, dar mi s-a părut extrem de prețios, pentru că demonstra că apreciază momentele astea. Că le înțelege.

Mama lui stă alături de el și se uită pe geam. Nici nu vreau să știu ce e în sufletul ei de mamă rănită. Se odihnește sau doar recapitulează ce urmează să facă și azi, ca și ieri, ca și mâine, pentru copilul ei?

Ne-am dat jos toți trei. Le-am făcut două fotografii cu telefonul. În prima, George se uită într-o parte. În a doua, privirea lui se apropie de obiectivul din telefon. Cred cu tărie ca George va fi mai bine cumva. O minune, un miracol, o mamă care luptă, terapie peste terapie…

Cei doi urcă treptele spre scara blocului.

Rămân în parcare, în mașină, minute în șir, cu privirea în gol.

Mă duc acasă, înfruntând aglomerația din oraș.

Capul mi-e plin. Rămân însă cu o imagine puternică și clară – ochii Marianei, încărcați de durere, de disperare dar și de speranță.

↑