10 aprilie 1998. Așteptam cu nerăbdare sosirea pe lume a primului meu fiu, Alex.
A fost o noapte foarte grea. După 10 ore de travaliu, Alex a venit pe lume. Era o zi de vineri, ploioasă. Nu îmi amintesc acel scâncet special de bebeluș. Doamnele asistente au spus ca este ok, un băiețel sănătos.
Abia așteptam să începem aventura noastră împreună.
Mama mea a fost alături de mine. După două zile, ea a remarcat un suspin la Alex în timpul somnului.
Am întrebat medicii, ei au spus ca este ok, dar că ne vor trimite la un spital mai mare, pentru analize mai amănunțite. A stat la oxigen 3 zile și apoi ne-au externat menționându-ne să nu îl lăsăm să plângă prea mult. În rest, totul era ok.
Zilele treceau și în jurul vârstei de un an am observat unele diferențe între el și alți copii.
În primul rând , devenea din ce în ce mai spastic. Mersul lui era ca un roboțel.
Aici a început aventura noastră neplăcută prin spitale.
Analize, care nu ne dădeau un diagnostic clar.
La vârsta de 2 ani și 4 luni am ajuns la o doamnă doctor de excepție, unde i s-a pus diagnosticul de Retard psihomotor, Parapareză spastică, ADHD.
Am început un tratament, cu speranța că lucrurile se vor ameliora, nu vindeca.
Îmi doream ca Alex să fie bine. Cu greu, a trebuit sa accept că lupta lui Alex este și lupta mea și vom fi împreună în asta pe termen necondiționat. Am realizat ca va fi o luptă continuă, zi de zi, noapte de noapte, minut de minut, secundă de secundă.
La vârsta de 7 ani după nașterea fratelui lui, Alex a avut prima criza epileptica. 3 luni în care am simțit ca îl pierd în fiecare zi.
Nu înțelegeam de ce, din nou, Alex trece prin aceste încercări. Dar nu am renunțat la luptă.
A venit vârsta școlară, a mers la o școală de stat, dar din păcate sistemul educațional nu era pregătit sa accepte copii ca Alex. L- am mutat la o școală specială unde nici acolo Alex nu s- a integrat în totalitate. Se lupta cu ADHD-ul și cu mentalitatea oamenilor , cu profesorii care încercau sa îl integreze, dar din păcate nu au reușit niciodată.
Am descoperit ca mergând la biserică ,Alex găsea o liniște acolo. Și- a creat lumea lui în jurul bisericii. Acum, la 25 ani, încă merge la biserică și cunoaște toate cântecele bisericești.
Fratele lui, Edi, care, mulțumim lui Dumnezeu este un copil sănătos, mă ajută atât cât poate.
Când Edi avea 14 ani a înțeles ca fratele lui mai mare cu 6 ani nu va putea niciodată sa îi fie frate mai mare. El va trebui , de fapt, să fie fratele mai mare, deși era mai mic. Sună complicat, știu. Dar așa este. A avut o perioadă grea ,când a învățat să accepte acest lucru. Plângea pentru ca își dorea să aibă un frate mai mare, cum au alți copii, să poată fi alături de el.
Am încercat să îi explic cât s-a putut atunci, ca să poată merge mai departe și să îl accepte pe Alex așa cum este.
Edi, copil fiind, nu înțelegea. S- a refugiat în cărți, cred eu căutând un răspuns. Din păcate ,nu l- a găsit, așa cum nici eu nu l-am găsit și cum sunt sigură că nu îl voi găsi niciodată.
Știm doar că Alex a venit pe lume cu un scop, să descoperim acea dragoste necondiționată. Și ce greu este să faci asta! Să iubești și să faci lucruri fără a cere ceva înapoi. Este greu, dar este și frumos.
Alex ne-a dat puterea de a merge mai departe indiferent de greutăți, de a găsi soluții la orice problemă și de a nu renunța.
Sunt seri când adorm plângând, gândind-mă cât de frumos este Alex și ce bărbat ar fi fost. E greu, e tare greu ca mama să merg înainte zi de zi, sa mă trezesc dimineața, să îmi pun zâmbetul pe buze, să îl susțin pe băiatul sănătos în tot , să îl ajut să devină acea persoană responsabilă și să mă gândesc ce aș mai putea face astăzi pentru Alex, băiatul meu special, să îi fie și lui bine. Din păcate, am un ochi care va plânge mereu și un ochi care râde. Voi face parte din categoria acelor părinți aflați între două lumi, și care încearcă zilnic să balanseze cele doua lumi. Rar, există zile ca balanța sa fie dreaptă. Și totuși…mergem mai departe cu speranța, că atunci când noi nu vom mai fi alături de ei, copiii noștri speciali să rămână în grija unor persoane responsabile, capabile să îi ajute să depășească provocările zilnice.
Speram…și dorim să credem că așa va fi.
