Numele meu este Ileana Vicoveanu și sunt mama lui George, un tânăr de 24 de ani care are autism. Mai exact diagnosticul lui este ‘’Întârziere severă în dezvoltarea psihică și de limbaj cu elemente de autism’’.
Înainte să împlinească vârsta de 2 ani, atunci când am observat unele semne, am fost la medic și la psiholog, unde bănuielile mele privind diagnosticul au fost confirmate.
Am aflat, am plâns, am ‘’căzut’’….M-AM RIDICAT….și așa am început lupta cu acest necunoscut: cu AUTISMUL, cu această căutare neîncetată de medici specialiști și terapeuți profesioniști.
Pe vremea aceea, nu existau informațiile de azi, nu aveam internet. Tot ce știam până la momentul acela, aflasem dintr-un film cu un băiețel care suferea de autism. Apoi am început să caut, să mă documentez, să citesc tot ceea ce avea legătură cu acest subiect .
În acea perioadă, în care autismul fiului meu a debutat, eram singură, soțul meu fiind căpitan de vas, era plecat.
După întoarcerea soțului meu acasă, am început împreună să ne gândim și să căutăm să facem tot ceea ce era mai bine pentru George. Si de atunci, de peste 20 ani, asta facem. Viața noastră a devenit o luptă.
Am început cu terapiile și în același timp cu tratament medicamentos; tratament ce este necesar și în prezent.
La școală l-am înscris la vârsta de 7 ani și am ales un sistem alternativ la învățământul special, și anume ‘’Centrul de Pedagogie Curativă Corabia”, care oferă terapie Waldorf pentru copiii cu nevoi speciale. Locuind în București, am avut această șansă. Timp de 10 ani, George a fost elevul acestei școli, acesta fiind maximul de ani de frecvență permis.
Școala fiind la 1 ora și jumătate distanță de cartierul unde locuim, plecam cu el la ora 7 dimineața și ne întorceam în jurul orei 14:00 – 14:30. Zi de zi…10 ani.
Ajunși acasă, George mânca masa de prânz și apoi îl duceam la terapie ocupațională, la un cabinet psihologic situat în zona în care locuim. Terapia se făcea 5 zile pe săptămână. Până la aproximativ 18 ani, George a făcut terapie, apoi nevoile lui au fost altele, dorea multă socializare, el însuși fiind foarte sociabil.
Excepție de la terapii făceau perioadele de vară, atunci când soțul meu stătea acasă. Își aranja deplasările în așa fel încât să putem merge cu George la Constanța, soțul fiind constănțean. Marea îl ajută enorm pe George. Avem acest obicei și în prezent. Fiul meu adoră apa, înoată în stilul lui caracteristic, jucându-se cu valurile, acestea îi creează o stare de liniște.
Începând cu vârsta pubertății, problemele s-au amplificat. Lipsa tatălui, plecat să muncească, pentru a ne putea întreține și pentru a putea plăti terapiile care nu sunt deloc ieftine, a fost tare greu de suportat pentru George. Chiar si în prezent, el este foarte atașat de tatăl lui, iar la vârsta pubertății, consider că prezența tatălui este foarte necesară, îndeosebi pentru băieți – indiferent dacă sunt tipici sau atipici.
În Februarie 2019, atunci când George avea 20 ani, a fost necesară internarea lui la Spitalul de Psihiatrie Obregia, pentru că medicația nu își mai făcea efectul. Acolo am trăit alături de el cea mai traumatizantă experiență din viața mea. Să îl văd sedat și legat de pat, recunosc că mi-a lăsat răni adânci în suflet și nici în ziua de azi nu am reușit să trec peste acel episod îngrozitor. Timp de 12 zile am petrecut alături de copilul meu un coșmar!
Din spital am ieșit cu George la fel cum am intrat. Nu s a rezolvat nimic. Nu au știut ce să-i facă sau, cu mare durere mă gândesc că, poate nu s-au străduit suficient.
Totuși am găsit putere, pentru că rezolvarea este sigura soluție pentru mine. Împreună cu dna doctor curant am găsit, după mai mult timp de la externare, medicația corespunzătoare pentru George. Dânsa ne-a fost alături mereu, chiar daca i-a fost greu să gestioneze această afecțiune și mai ales pentru că George este non-verbal. Nu e deloc ușor, medicii nu sunt Dumnezeu, însă contează enorm când unora le pasă! Iar dânsa ne-a dovedit în nenumărate rânduri că îi pasă.
În prezent, George este echilibrat și nevoia lui stringentă este acum să aibă un loc unde si-ar putea ocupa timpul făcând ceva constructiv potrivit capacităților lui. În momentul de față, nu există un astfel de loc. Nu pentru un non-verbal sever ca George.
Așa că, în urmă cu 2 ani am înființat o fundație alături de soțul meu, pentru a crea un astfel de loc. Lucrurile se mișcă greu și nu din cauza noastră, implicarea societății civile și a firmelor independente este foarte slabă. Dar noi încă mai sperăm!
Acesta este prezentul nostru, acum așa stau lucrurile: George stabil, soțul încă plecat pe mare să muncească, iar eu acasă alături de copil. Îl implic în activitățile zilnice casnice, facem plimbări lungi, foarte lungi – chiar 7-8 km zilnic pe jos, pentru multă mișcare, socializare, chiar plimbări cu metroul sau troleibuzul.
Chiar daca el este un non-verbal, datorită terapiilor, a medicamentelor și a implicării noastre în viața lui, George reușește să știe și să facă multe lucruri practice așteptând să le pună în valoare într-un cadru organizat.
Din păcate, Statul nu a creat niciun astfel de loc dedicat adulților atipici. Iar noi, părinții acestor tineri încercăm totul pentru ei. Și până la urmă vom reuși.
Poate că uniți e și secretul reușitei!
