Am primit un telefon: „Adi a țipat și a leșinat “. Așa a început totul. Am ajuns la spital în același timp cu salvarea. Între timp Adi își revenise, iar medicul mi-a explicat că este o“ criză a plânsului”, nimic grav. Până seara au mai fost încă două crize, cu pierderea cunoștinței și tot până seara am aflat că de fapt sunt crize epileptice. Mă rugam să fie un vis și să mă trezesc… N-a fost așa. Timp de șase luni, în spital fiind, îngerii păzitori în halate albe s-au străduit să-i stabilească schema terapeutică prin care să se stabilizeze și să se prevină apariția crizelor epileptice. Îmi amintesc numai de țipetele nenumărate și de orele nedormite în spital. Și-mi mai amintesc de sora mea care venea seara și-l plimba de mânuță prin parcul spitalului.

S-au oprit crizele epileptice într-un final dar țipetele din motive necunoscute au continuat încă vreo doi ani. În jurul vârstei de 4 ani a apărut pentru prima dată suspiciunea de ADHD, urmată relativ repede de diagnosticul de autism. N-am avut timp să-mi strig durerea, numai firele albe au fost cele care m-au trădat. Cu multe ore de terapii începute de la vârsta de 4 ani s-a întâmplat ceea ce deja unii medici considerau o minune: a început sa vorbească! Aș fi vrut să fie „mama”, dar n-a fost așa, doar „bună ziua” rostite cu mare teamă… poate nu întâmplător, era un salut pentru această lume în care încerca să-și facă loc.